Situată la 35 km de Miercurea-Ciuc şi la 10 km de Gheorgheni, comuna este situată pe malul drept al Mureşului, aflat aici la izvoare şi prea mic pentru a fi observat şi străjuită de muntele Cocoşelului, ceea ce îi conferă o poziţie deosebit de pitorească. În perioada interbelică, comuna avea o lungime de 600 metri şi o lăţime de ½ km. Comuna este atestată pentru întâia oara la 1677, când se vorbeşte despre „Comunitatea” din Vaslabu, ceea ce înseamnă evident că începuturile localităţii sunt mult mai vechi. Se pare că locuitorii comunei au venit pe la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI din comuna Oşlob din Neamţ, pe moşia contelui Lazăr din Lăzarea, şi deci această comună este una dintre cele mai vechi din tot bazinul Giurgeului. Familia Lazăr, negăsind mână de lucru necesară pentru creşterea vitelor şi cultivarea pământului printre secuii privilegiaţi care ţineau morţiş la drepturile şi nobleţea lor, a primit cu multa căldura pe românii harnici şi pricepuţi din Oşlob, care aşezându-se pe locurile pe care le deţin astăzi au servit-o cu credinţă până la desfiinţarea iobăgiei, şi împroprietărirea din secolul trecut când au rămas stăpâni pe locurile care le lucrau în schimbul muncii prestate stăpânului.

Parcelele stăpânite atunci se pot distinge până astăzi după numele locuitorilor, care poartă numele străbunilor: avem astfel parcela Chiricenilor cu familiile Chiriac – Ţiriac, a Popenilor cu familia Pop, a Blaganilor cu familia Blaga, a Voidoşenilor cu familia Voaideş, a Ţepeluşenilor cu familiile Ţepeluş, a Sucenilor cu familiile Suciu. În total, la împroprietărire erau 24 de familii.

După statistica întocmită de G. Popa – Lisseanu pe baza recensămintelor şi a statisticilor vechi, populaţia Voşlobenilor a evoluat astfel: la 1750 erau 184 greco-catolici, la 1868 erau 746 greco-catolici şi ortodocşi, la 1910 erau 827 de români; recensământul din 1930 arată 2.017 locuitori dintre care 1.472 români (inclusiv cătunele Boteni cu 260 locuitori, Chindeni cu 254 şi Tincani cu 239 locuitori).

În privinţa administraţiei comuna a aparţinut după Unire de notariatele comunelor secuieşti vecine, mai mari şi mai bogate.

Războiul mondial a adus cu el şi intrarea armatelor române în comună. Cum a fost primită armata dezrobitoare în această enclavă românească, să lăsăm să curgă vorbele locotenent-colonelului Grigore Ionescu:

„Noi am adus românilor din Voşlobeni cuvinte de libertate ce răsunau adânc în inimile lor, cuvinte de bucurie, iar ei ne primeau cu o dragoste neţărmurită, cu o fericire extatică pe care ne-o arătau prin vorbă şi prin gesturi… Minţile chiar şi cele mai înţălepte sunt cuprinse de un vârtej nebunesc de bucurie. Drapelul era sărutat ca nişte moaşte sfinte. El le-a adus dezrobirea şi-l cinsteau cu toată sfinţenia. Ziua cea mare în sfârşit a sosit: slavă lui Dumnezeu!”

După intrarea în vigoare a legii pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, ;i românii din comuna Voşlobeni au intrat în posesia pământului pe care îl lucrau cu trudă de secole. Datorită faptului că românii reprezentau totalitatea locuitorilor (secuii şi celelalte minorităţi fiind slab reprezentate în comună), la împărţirea pământului către ţărani nu au fost probleme. Problemele s-au ivit, cum se va vedea mai jos, la restituirea pământurilor comunale către proprietarul de drept, comuna politică Voşlobeni, disensiunile şi chiar procesele cu celelalte comune secuieşti fiind dese. Acesta nu va fi un caz izolat, şi celelalte comune româneşti izbindu-se de probleme similare ce rareori vor fi soluţionate în favoarea lor.

De exemplu, în luna septembrie 1927, composesoratul comunei Valea Strâmbă a revendicat pădurea Rechitiş de la comuna Voşlobeni. Avocatul Domokos Mukuy a obţinut de la Composesorat 40 % din valoarea lemnelor pădurii, în caz că în procesul intentat de el voş1obeni1or pentru pădure, ar avea câştig de cauză.

Adresându-se prefectului judeţului, Consiliul Comunal arată că spiritele sunt agitate şi că-şi declina orice responsabilitate în cazul în care „comuna Voş1obeni, singura comună curat românească din judeţ ar fi nedreptăţită.” Comuna a tocmit pentru proces pe avocatul Iuliu Dan, cu preţul de 200.000 lei, în condiţiile în care bugetul comunei pe anul 1928 era de 1.214.274 lei, ceea ce era o nouă obligaţie în contul comunei, şi aşa năpăstuită. Ca totul să aibă un sfârşit „frumos”, ca urmare a hotărârii Comitetului Agrar din 11 mai 1928 cu numărul 237 şi 238, pădurea a fost pierdută, „viitorul comunei fiind zdruncinat şi singura comună românească în masa secuimii fiind destinată nimicirii”. Instaurarea guvernului naţional – ţărănist a dus la suspendarea executării „hotărârii jignitoare a Comitetului Agrar… aşa că samsarii vor fii înlăturaţi şi vom ajunge la izbândă.” Diferendul nu va fi aplanat decât în 1935, când Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a înaintat recurs pentru revizuirea hotărârilor 237 şi 238 / 1928, cerând retrocedarea pădurii Răchitiş comunei Voş1obeni. Cu toate acestea voş1obenii nu au intrat decât în posesia a 70 % din pădure.

Această disensiune a fost o mare piedică pentru buna dezvoltare a comunei, ţinând cont că pădurea era singura sursă de venit a comunei, iar pe procesele care au durat 8 ani s-au cheltuit foarte mulţi bani. Dar cea mai mare pierdere a fost faptul că în situaţia în care incertitudinea plana asupra viitorului posesor al pădurii, dezvoltarea comunei a fost încetinită. De exemplu, construirea unui local pentru postul de jandarmi a fost amânată „până după rezolvarea litigiului cu pădurea Răchitiş.” Multe din activităţile social economice au fost îngreunate prin aceşti ani lungi de procese. Un fapt minor în aparenţă, dar cu implicaţii mai adânci decât se bănuieşte la prima vedere: ca urmare a apelului prefecturii de a se cumpăra un aparat de radio, consiliul comunal arată imposibilitatea practică de a rezolva această cerinţă, deoarece „pădurea nefiind în siguranţă, nu se pot realiza nici măcar veniturile prevăzute în buget”, valoarea bugetului fiind de 950.700, iar cheltuielile extraordinare din el (în mare majoritate legate de susţinerea procesului) cifrându-se la 631.337 lei! Tot legat de chestiunea pădurii, comuna nu a putut obţine 750 jugăre de păşune – cele 1.491 jugăre primite de comună prin reforma agrară nefiind suficiente – prin schimbul cu 66 jugăre de pădure.

Dar acesta nu este singurul caz prin care o comună românească a fost furată de comunele ungureşti, şi aceasta la ani buni de la Unirea cea Mare. Comuna românească s-a judecat ani buni cu composesoratul Chileni pentru o suprafaţă de 2.780 jugăre de pădure. Hermann Rosenfel, samsarul din acest caz a reuşit să treacă chiar prin parlament o lege prin care jumătate din pădure era atribuită composesoratului sus amintit, de fapt lui. Cazul a fost amplu dezbătut în presa locală, iar noi vom reveni asupra lui mai jos.

Revenind la românii voşlobeni şi la activitatea lor economica, trebuie subliniat încă odată faptul că în această zonă de munte, cu puţine terenuri agricole şi cu o climă foarte aspră, poate cea mai aspră din ţară – Joseni „polul frigului” se află la doar 6-7 km. – pădurea a fost tot timpul cea mai importantă sursă de venituri pentru primăria comunei şi oamenii locului. Cu lemnul îşi ridicau românii casele, îşi puteau plăti unele impozite, îşi puteau permite să-şi trimită copiii la şcoală. De asemenea, primăria, tot de pe urma terenurilor împădurite realiza cea mai mare parte din venituri, care erau cuprinse în bugetele anuale, cumpăra diverse terenuri (de exemplu pentru terenul de sport), ridicarea şcolii şi a primăriei (vânzarea a 12.131 arbori în acest sens ), ajutorarea unor locuitori.

Exploatarea lemnului a fost pe aceste meleaguri una dintre cele mai vechi ocupaţii. Legat de această ocupaţie este şi plutăritul, atestat documentar în zona Gheorgheniului de la 1638. Comuna Voşlobeni nu a rămas în afara acestui circuit, Tarisznyas Martor, arătând că ţăranii de aici duceau plutele până la Târgu Mureş, iar cu preţul luat pe lemne îşi plăteau înainte toate servituţiile anuale, lucru arătat şi de David Prodan. Date foarte importante despre plutărit la Voşlobeni, au putut furniza autorului de mai sus (T.M.) Blaga Zaharia – învăţătorul comunei ani buni în perioada interbelica (1897-1966), Micu Ioan (n.1911), Pop Toader (1893-1972). Perioada plutăritului era cuprinsă între lunile martie şi iunie, dar o decădere a sa are loc după 1910, deşi până în 1930 pe Mureşul superior (Subcetate, Topliţa) şi pe Lacul Roşu s-au mai găsit destui plutaşi.

Dincolo de importanţa sa primordial economica, plutăritul, integrându-se în arii mai largi a comerţului, avea aşa cum sublinia şi Nicolae Iorga, sensuri mult mai largi, continuând nu numai schimburi de produse dar şi un schimb de cunoştinţe, un fel de a unii între ele diferite naţiuni.

În afară de exploatarea lemnului, voşlobenii se mai ocupau cu agricultura şi de creşterea vitelor, acest din urma sector economic intrând în declin în perioada interbelică, datorită extinderi exploatări pădurilor. Boii voşlobenilor erau odinioară vestiţi în tot ţinutul, iar calităţile lor de buni păstori fiind unanim recunoscute. Cât priveşte agricultura, aşa cum am subliniat, datorită climei aspre, cultura predilectă era şi este cea a cartofului. Un alt sector important în economia comunei l-a reprezentat exploatarea pietrei de var şi a marmurei, precum şi a pietrei de construcţie. Din acest punct de vedere, natura a fost darnica cu românii de aici, dealul Cocoşelului adăpostind în el piatră de var şi o marmură de calitate.

Exploatarea neputându-se face de către comună din lipsa fondurilor, cariera a fost dată în arendă prin licitaţie publică; prezentând mai jos contractul de închiriere ţinem să subliniem că se poate vedea în el grija Consiliul comunal de a apăra interesele comunei şi a locuitorilor săi :

  1. „Termenul de arendă este de 5 ani, de la 1 aprilie 1929 la 31 martie 1934.
  2. Obiectul arendei îl formează cariera de piatră de var şi de marmură de pe locul numit Cocoşel.
  3. Preţul de strigare este de 70.000 lei anual.
  4. Arendaşul are dreptul de a folosi instrumentele, calea ferată îngustă, dar este dator a executa cu pricepere şi conform legii de exploatare.
  5. Arendaşul este dator a îngrădi terenul aparţinând carierei (40 jugăre), în caz contrar nu poate să împiedice păşunatul cu vitele locuitorilor.
  6. Orice instalaţiune făcut de arendaş în timpul de arendă rămâne în proprietatea comunei fără nici un fel de despăgubire după expirarea termenului.
    1. Dacă valoarea banului ar scădea sub cursul leului din ziua licitaţiei, arendaşul este dator a ridica preţul arendei în raport cu scădearea banului.
    2. Arendaşul se obligă la condiţiuni egale de plată la toata întreprinderea şi a angaja muncitori din comuna Voşlobeni.
    3. Arendaşul este dator în caz de lipsă a acorda comunei dreptul de a exploata piatra necesara la construcţiile comunale.

         28 august 1928”

Grija pentru locuitori se poate vedea cu uşurinţă: în condiţiile în care locuitorii cu greu puteau găsi de lucru undeva, ei se puteau angaja la carieră iar comuna putea folosi piatra de construcţie.

Arendaşii au fost Riesel Abraham şi Caler Eugen, evrei de naţionalitate româna, care au fost singurii ofertanţi, şi care au cerut închiderea tuturor carierelor particulare din comună şi care nu aveau aprobare. De unde deducem ca exploatarea pietrei de var era larg răspândită în comună.

La încheierea contractului de exploatare a carierei, în 1939, Caler Eugen a oferit 15.100 lei anual, deşi iniţial comuna cerea 35.100 lei.

Comuna mai avea surse de venituri şi din impozitele puse pe animale, firme, tăiatul vitelor. Iată cam care erau impozitele în 1936.

                „Regulament pentru înfiinţarea impozitelor şi cotizaţiilor comunale ale comunei Voşlobeni:

            Pentru mărfuri intrate în comună:

  • Pentru vite: mari                            25 lei;

oi, capre                       3 lei;

viţei                               5 lei;

porci                           10 lei;

  • Pentru fiecare viţel de pripas care se va închide la oborul comunal:

vite mari                     10 lei;

vite mici                        5 lei;

  • Pentru fiecare vită tăiata şi pusă în consumaţie publică prin măcelarii:

vite mari                     35 lei;

viţei şi malaci             10 lei;

porci                           10 lei;

oi, capre                       3 lei.

  • Pentru fiecare firmă particulară se va percepe:

categoria I – valoarea locativă până la 20.000 lei – 100 lei;

categoria a II-a – valoarea locativă până la 20 – 50.000 lei – 200 lei

categoria a III-a – valoarea locativă până la 50 – 100.000 lei – 500 lei;

categoria a IV-a – valoarea locativă de la 100.000 lei – 800 lei.”

Studiind „Registrului firmelor din judeţul Ciuc pe 1931 – 1940” putem constata că Voşlobeniul era singura comună unde românii erau majoritari în ceea ce priveşte numărul firmelor: erau 17 firme româneşti şi doar 6 evreieşti, nici una ungurească. Totuşi este demn de remarcat că deşi erau doar 29 de evrei în toată comuna, deci cel mult 14 familii, 6 erau comercianţi.

Majoritatea firmelor înscrise erau societăţi comerciale, dar era şi o făbricuţă, un gater şi ce este mai important, în 1926 a luat fiinţă „Banca Populară Dealul Cocoşelului” datorită priceperii şi stăruinţelor directorului şcolii, Zaharia Blaga. Aceasta este prima bancă populară românească de pe cuprinsul judeţului, dar, aşa cum îndemna „Gazeta Ciucului”, „ar trebui să ia fiinţă rând pe rând pretutindeni unde sunt 20 – 30 de suflete de-ale noastre.”

Tot din aceeaşi sursă aflăm că la 17 martie 1929 a avut loc Adunarea generală a acţionarilor băncii, al căror număr a crescut de la 33 la 51, iar capitalul se cifra la 60.000 lei. Dividendele pe ultimul an au fost de 20 % pentru acţionari şi 14 % pentru depunători.

Dincolo de mărirea acestei bănci populare, importanţa ei consta în valoarea ei de simbol – iată că românii din Voşlobeni erau primii care realizau acest lucru, dovedind că prin unitate se pot face lucruri deosebite – şi chiar economic, prin investirea cu succes a banilor locuitorilor.

Exemplul voşlobenilor a fost urmat de românii din Joseni, unde în 1931 o mână de entuziaşti a înfiinţat „Banca Populară Speranţa”.

Comuna mai obţinea unele beneficii – este drept, destul de modeste – şi de pe urma arendării unor terenuri, cum era de exemplu cel de la Bilbor, de 886 jugăre, proprietatea comunei Voşlobeni, către societatea de vânătoare „Cerbul” din sus numita localitate.

Conştienţi că dezvoltarea înseamnă modernizare, voşlobenii au aderat la construirea uzinei hidroelectrice proiectată la Gheorgheni şi introducerea iluminatului electric de la această uzină în comună. De altfel, primăria a cerut încă din 1928 fabricii de cherestea OFA din localitate să instaleze câteva becuri pentru iluminatul public, dar fără sens.

În spiritul aceloraşi idei de modernizare şi de satisfacere a necesităţilor economice ale comunei, se deschide un restaurant şi în această comună, pe baza hotărârii din 3 decembrie 1938:

„Având în vedere că în comună sunt 2047 de suflete;

Având în vedere că Voşlobeniul este gară, că aici se desfac şi transportă mărfuri în direcţii diferite;

Având în vedere că în comună restaurant nu este, deci este un centru unde gravitează populaţia din regiune, care poate fi mai uşor aprovizionată cu cele necesare, se autorizează deschiderea unui restaurant de către Colceriu Petru…”

Poate fi interesant de remarcat că totuşi patronul restaurantului nu era, în virtutea tradiţiei un evreu, ci un român cetăţean al comunei.

Încercând să tragem nişte concluzii despre dezvoltarea economică a Voşlobeniului, putem conchide că pe toată perioada interbelică, conducătorii comunei s-au îngrijit de buna apărare a intereselor comunei, de propăşirea elementului românesc, şi cu toate mijloacele puţine pe care le-a avut, comuna şi-a căpătat locul de cinste ce i se cuvenea în judeţ.

Fragment preluat din cartea autorului Lazar Costel – Cristian, Romanii din judetul Ciuc in perioada interbelica, 2007

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.