Un articol scris de Mihai Suciu (Din volumul în curs de apariție „La porțile puterii”)

Lipsiți de „gena hoinară”, fără spirit de aventură sau dor de schimbare de dragul schimbării, voșlobenarii și-au întemeiat vatră statornică la cumpănă de ape. Și parcă speriați de neastâmpărul Oltului,  și-au legat destinul de Mureș, înșirându-și case și acareturi, în partea de sud a satului, ca niște mărgele pe malurile firicelului de apă limpede ale râului-copil, sărit fără efort de cea mai debilă găină. Spre nord-vest, satul s-a lăbărțat în amontele  altei ape, coborâtă din munte, botezată, cu economie de imaginație, Valea. Mai demult, i se spunea Vederea Mare. De ofranda sa de apă, sporită prin obolul altor câteva pârâiașe rostogolite din munte, beneficiază tot Mureșul, fiindu-i primul afluent mai serios. La rândul ei, Valea voșlobenilor, cu izvorul  la câțiva kilometri spre nord-est, în locul numit Capul Văii, adună la sân, ca o mamă bună, mai multe pârâiașe prăvălite din munte, de-o parte și de cealaltă a albiei, înaite de a se oferi, plenar, ca o amantă fidelă, Mureșului.   

 Unul dintre ele, Șugăul, firav firicel de apă pură, uimit de creațiile nemuritoare lăsate în urmă după o înfruntare îndârjită, fără de odihnă, a apei cu stânca, încheiată prin armistițiu,  se furișează șoptit spre lumină, din peștera în care  s-a născut și întremat. Susură povești fantastice, nu fără trufie justificată de creația de care tocmai se desparte. Primii care le-au înțeles au fost niște tineri speologi. După o trudă sisifică, au desferecat porțile muntelui spre a îngădui și altora să-și încânte ochiul cu muinunile subpământene.  Abia pătruns în tărâmul întunericului, te întâmpină formațiil cristaline de aragonit, cu stalactite și stalagmite, încremenite pe pe boltă sau țâșnite din pardoseala rece, ca niște soldați de planton ce veghează comoara. Un decor fantastic. Măiastră lucrarea  unei naturi aplecate spre creație în înțeles artistic, depășind imaginația celui mai ingenios și dotat artist, nu fără a repudia gluma, șotia ștrengărească. Învălmășeală de ființe și ere, de geografii și de istorii. Castele și pagode, bufnițe și elefanți, lilieci pietrificați și râși populează și decorează incinte mirifice, de basm. Nu lipsește regele junglei, leul.

Autorul capodoperelor? Apa infiltrată în roca de calcar prin milenii. A avut răbdare, a biruit muntele, dar nu pe deplin; jivinele s-au opus aneantizării, lăsând apei-sculptor să se mulțumească doar cu pietrișul balastier al stâncii care le masca trupul. Supusă, apa în retragere lăsa urme impresionante în urma încleștării milenare. Generoasă, a prefăcut piatra în sculpturi demne de invidia celui mai renumit sculptor, ca un memento al intersectării harului și a imaginației cu răbdarea, cu tencitatea. Picurii de apă s-au pietrificat, iar coloanele rezultate susțin bolta; „Eterna bolții lăcrimare,/În loc s-o surpe ,o susține”, constata poetul. Învăluind cu ochii versantul împădurit, nelipsit de atracție nici la suprafață, însuflețit de o faună specifică, de la urs la viperă, nici prin gând nu ți-ar trece câte comori tăinuiește, bine ascunse și bine ocrotite în pântecele imens! Un elefant nu i-a aținut veci  calea localnicului prin codrii Hășmașului; l-a putut întâlni cel mult la un circ. Cu leii au mai dat ei ochii, zburlindu-și coama de pe o bancnotă de hârtie sau o monedă metalică.

De unde inspirația, apropo de reprezentările din depărtata Asie, care domină „sălile de expoziție”? Apa circulă în natură sub diferite forme. Survolând continentul asiatic, Orientul îndepărtat sau mai apropiat, norii au tras cu ochiul, impresionați de creațiile concrete  ale naturii și ale omului, de la pagodă la piramidă. Nu fără invidie: nelipsiți de imaginație, norii-călători prin văzduh au har artistic la rândul lor. Numai că strădaniile lor combinatorii se concretizează de regulă, prin altfel de reprezentări; desenează pe cer ființe fantastice, impresionante dar și înspăimântătoare

Infiltrată în coasta Hășmașului, apa și-a editat și imortalizat la Șugău „jurnalul de călătorie”, tridimensional, oferindu-i peșterii parte din prea-plinul memoriei sale afective călătoare. A întrevăzut, ascunse în piatră, toate minunățiile pe care le-a șlefuit, așa cum sculptorul „vede” în blocul de piatră o Venus sau un David. Oamenii de știință au constatat statornicia atomului de H2O, compoziție neschimbată peste ere, fie ascunsă în subteranele Terrei, fără gând de ieșire în lumină, fie oferită diecreționar și trufaș, privit de sus, omului și pământului. Depreciată de unii ignoranți, „apa de ploaie”, picurată din norii maiestuoși, stropește pământul, aidoma zăvodului care își marchează teritoriul. Nu este exclus ca atomul de apă să conserve și o memorie a timpurilor și a locurilor străbătute. Avem, iată, și alte temeiuri de a-i fi recunoscători apei noastre de toate zilele, nu doar pentru adevărul axiomatic: fără ea nu am fi, nu ar exista viață.

 Peștera a devenit habitat preferat al unei specii rare de lilieci, invadată și acaparată cu aroganță de grof. Nu le-a fost indiferentă nici haiducilor, oferind adăpost sigur și secret. Beneficiază și de o legendă. Se  spune că haiducul Buștiuhan acționa prin zonă, stabilindu-și ascunzătoarea-reședință în compania liliecilor din peșteră, unde își depozita prada agonisită ilicit în urma „vizitelor” nocturne pe la bogații din zonă. Avea și o ibovnică din Voșlobeni, Marina, o țărancă frumoasă  și focoasă din partea de nord-est a satului, nu departe de peșteră, pe care o vizita frecvent, petrecându-și în patul ei cald nopți lungi și geroase de iarnă. Urmare a ședințelor repetate cu haiducul, Marina s-a ales cu daruri consistente, parte bună a prăzii iubitului ei generos, inclusiv… un copil „din flori”, botezat Grigore și purtând numele de familie Ciobotariu. Greu de partajat doza de veridicitate a legendei, dar o certitudine rămâne: Grigore a Marinei a fost unul dintre cei mai înstăriți locuitori ai Giurgeului. Și nu a fost deloc mercantil, asumându-și lăudabile mecenate; din averea sa, a pus umărul la construirea bisericii noi din Voșlobeni, precum și a celor din Gheorgheni și din Livezi. În fața bisericii, de pe piatra monumentului funerar înconjurat de un gărduț metalic ornamentat, ne privește un dac falnic, mândru, cu pletele-n vânt peste cojocelul brodat, cu trăsături aspre ale chipului agrementat de o mustață respectabilă. Grigore Ciobotariu este inscripționat în piatră sub imaginea răposatului. Alăturat, chipul unei femei frumoase, în strai  popular, ale cărei trăsături timpul nu a reușit să le erodeze. La câțiva metri, în bună și liniștită vecinătate, odihnesc părinții și bunicii mei. La rândul lor, chiar dacă nu au beneficiat de asemenea comori, au moștenit și transmis urmașilor valori inestimabile la nicio bursă – cinstea, hărnicia, respectul pentru semeni, credința. Iar un străbun al meu, preotul Teodor Ciobotariu, își asumase, în crucea veacului al XIX-lea, rolul de „dezvoltator” al noii biserici de pe deal. Prin osârdia crdincioșilor păstoriți, printre care și cognomenul său pomenit, ridicau un lăcaș trainic din piatră și cărămidă, capabil să înfrunte veacuri și vrăjmășii.

      Intrat și el cu un picior în legendă, Uncheșu’ Onu, frate cu tata, pretindea că  ar cunoaște ascunzișul comorii din peșteră a haiducilor. Numai că, ajuns orb la bătrânețe, i-ar fi fost imposibil să o localizeze. Căutătorii ahtiați după asemenea chilipiruri i-ar fi promis ajutor să-și recapete vederea în contrapartidă, dar el nu a acceptat trocul, lăsând comoara ascunsă înhăurile virtualului. Mai recent, la trei-patru kilometri de peșteră, pe Dealul Capelei, de-a dreapta drumului național, săpăturile arheologice au scos la lumină o comoară adevărată: „Tezaurul de monede și podoabe dacice” de la Valea Strâmbă, datat secolele III-IV. Nu este exclus ca pământul locului să mai fi tăinuit și o altă comoară, „transferată” de haiduc în peșteră, învăluită în tăcere și mister. Arheologii consemnează și asemenea coincidențe. Până se vor lămuri lucrurile, voșlobenarii mizează pe „Comoara lui Decebal”: munca. Mai mult sau mai puțin ofertantă, în funcție de pricepere și dăruire. De precizat, la Voșlobeni, soarele nu apune, nici nu asfițește. ”Sfințește”! Furișat după vârful „Mămăliguța” de pe coama Munților Gurghiului, Sfântul Soare sfințește locul și oamenii locului. Tranșează dihotonimia dacă locul sfințește locul sau invers, îmbrățișând, democratic, fără părtinire, cele două entități.

                                                                                                      Mihai Suciu

(Din volumul în curs de apariție „La porțile puterii”)

                                  Drumul Veșniciei spre crepuscul

      Era în 1962, era primăvară…

      Bătălia încrâncenată pentru „ogorul fără haturi” fusese decisă, chiar dacă, între cei care nu cutezau să încalece și cei care săreau peste cal, nu lipseau nici gospodarii care știau în acea primăvară că anotimpul numărării bobocilor e toamna.

          „Desfășurat sub semnul dramaticului, virajului spre obștesc, campania de orientare a satului pe făgașul ogorului fără de haturi (= colectivizare), nu i-a lipsit nici latura tragi-comică. După ceasuri lungi de lămurire, (ne)lămuritul se cere afară. I se îngăduie, urgență fiind, ca și colectivizarea. În secret, este urmat de tovarășul Conn, nu cumva, Doamne ferește, să-și facă seama creștinul, tocmai acolo unde și regele merge pe jos, de unul singur. Nu ar fi fost primul sustras colectivizării. ajuns sau împins în budă.

            – Să intru? Să nu intru?, monologa, cu voce tare, „deliberând” între două opinteli, țăranul, mai constipat de felul lui.

            – Intră, fiule, intră!, aude vocea providenței, Conn pe nume, lămuritorul.

            Omul a ieșit, a intrat.”[1]

      Alte obișnuințe s-au înstăpânit peste sat. Binețe date ogorului pe când Sfântul Soare își urmase o pătrime din călătoria zilnică (țărani, lucrau și noaptea, atunci când starea de necesitate a ogorului le-o impunea!), nu fără a „semna condica” la cofetărie la o cafea, sau croind planuri „din cuțite și pahară”, mai mult din pahară, în „salonul” bufetului comunal! Dar scurtau drumul spre câmp, fie cu bicicleta, fie cu „Dacia”, mai încoace. Traista dată pe servietă. Geanta „diplomat” n-au mai apucat-o. Puțini îmbuibați, mulți pauperizați; bătrânețe „fericită” în echivalența unei mai mult iluzorii pensii de 80-90 de lei, neplătită nici aceea cu lunile. Simțul de gospodar tot mai atenuat, direct proporțional cu răsplata.

      1990, toamna

      „Și când începuseră să se așeze toate într-un (alt) făgaș, când nostalgiile se înmormântaseră deodată cu foștii lor purtători, mi-a fost scris să retrăiesc, la o altă scară, distrugerea gospodăriei țărănești. Camioane, căruțe, mașini și unelte agricole dezmembrate ca după suflul unei explozii, animale dispersate prin jaf, acareturi vândute „cu amănuntul” de escroci care nu au avut de-a face nici o secunda cu cuțitul razelor de Cuptor în mijlocul unui lan de grâu. Șobolani atentând nerușinat și nemernic la tainul unor căluți abandonați, rămași stingheri într-un grajd uriaș. Nu, nu gândesc împotriva firescului; pământul trebuie să ajungă iarăși în mâna țăranului, spre a reumple de înțeles vorba. Dar pare că-i păcat de Dumnezeu să distrugi din temelii spre a… construi! Nu mă împotrivesc, m-ar mustra, de dincolo, povața tatălui. Dar ce n-aș da să fie de față la reîmpărțirea pămâtului furat tot ei, cei siliți – împotriva voinței și împotriva firii – să semneze, mulți cu parafa… degetului mare, o adeziune! De bună voie și nesilit de nimeni..”.[2]

Decolectivizarea

      Întoarcerea pământului acasă, inclusiv în varianta scriptică a fost pusă în sarcina prefecturilor. Faimoasele și mult disputatele titluri de proprietate, contestate adesea vehement în instanță, le semna Prefectul. Acțiunea s-a extins pe mulți ani, nefinalizată nici până azi. Public, spre a lămuri situația. Decolectivizarea era cu mult mai dificilă și mai laborioasă decât împreunarea forțată a pământului – „munca de lămurire” a agenților veroși, dotați mai puțin cu argumente convingătoare, deși bine înarmați ideologic, inclusiv cu armamaent de război. Nu doar într-un caz, au scos din toc pistolul rusesc, iar nelămuritul  cădea ca un câine la margine de drum sau de hat, îmbrățișându-și pentru ultima oară și adăpând cu sânge pământul său.

      După o astfel de intrare, acum, după decenii de umilințe, se ieșea, sperând că „viaţa se întreţine printr-o veşnică reconstituire”[3].

      După resuscitarea și tresărirea fugară a speranței, la capătul răbdării și al timpului lor terestru, amăgiți încă o dată, foștii țărani, truditori și iubitori ai pământului, se retrăgeau într-o lume fără durere, cum îi învăța Credința. Mințit și înșelat trei decenii, întorcerea acasă a pământului lor nu-i mai afla pe cei mai mulți la adresele știute, nici în casă, nici în ogradă. Rarii supraviețuitori nu s-au bulucit să-l revendice. Nu uitaseră nicio clipă de visare că „pământui greu”, că țărănia-i aspră, pretinde trudă și renunțări. După ce au adăstat răbdurii pe la ușile cabinetelor medicale, implorând doctorii „să-i cate”, să le mai dreagă bătrânețile, s-au crezut pentru o clipă la capătul unui coșmar. S-au frecat la ochi, s-au scuturat de rău precum calul năzdrăvan din poveste, și-au oblit statura. O clipă, s-au crezut eterni, uitând că anii și-i numără cu 80. Nu a încremenit timpul; chiar dacă relua o buclă greșită, ceasul mergea îninte, bătea cu aceeași încăpățânare Timpul Destrămării. Înșelați încă o dată, pentru ultima oară, s-au retras discret, așa cum au venit și au viețuit, în cronica de pământ a satului.

      Păcăliți și de orășenii lor, fiii rătăcitori pe alte drumuri, dezertori în ultimă instanță, întorși cu gând hain să le prade agoniseala, să ia pământul în posesie și să-l vândă… tot lor, flăcăilor octogenari care chiar l-au iubit, punând suflet peste trudă. Înrădăcinați în alte locuri și rosturi, succesorii nu tânjeau după o viață de trudă și de sacrificii. Bătrânii ar mai fi murit o dată, vâzând cum pământul lor pleacă de-acasă, înstrăinat de către urmașii „domni” de la oraș, pe care tot comuniștii îi îndepărtaseră de sat.Odiseea încă nu ajunsese la final. Tânjind după un trai mai omenos, mulți dintre urmași au întors spatele și țării. Unora le-a surâs norocul, altora… sclavia. Peisajul nu a rămas pustiu. 40 % din pământul „scump și sfânt” al patriei s-a înstrăinat, cumpărat pe nimic de speculanţi, inclusiv socio-politici, din țări în care se stabileau românașii, culegându-le căpșunile, săltându-le PIB-ul. Din nefericire, nu rămânea în urmă doar pământul părinților; abandonate fiind și propriile progenituri, „uitate” în fața televizorului, sau a monitoarelor. De-acum, străinii ne învățau cum să facem agricultură sau ciobănit – îndeletniciri cu mari state de serviciu ale românului -, după ce tovarășii instructori de partid de la raion sau județ, care, cu puteri disreționare, știau și dispuneau totul, migraseră în istorie.

 „(…) viaţa sufletească nu este o pastă, care se modelează după voia împrejurărilor, ci este desfăşurarea unui fond de posibilităţi, care se transmite neschimbat din generaţie în generaţie, urcând sau scoborând nivelul, şi care odată mutilat sau pierdut atrage după sine îmbătrânirea şi moartea.”[4]

Din păcate, satul se tot îndepărtează și de el însuși, gestionar de amintiri mai degrabă decât născător de veșnicii. Tot mai golit de tineri satul românesc. Inițial, risipiți prin țară „fiii risipitori” ai generației mele dornici de afirmare, profesional și uman. Era rău – pentru sat -, dar nu răul suprem. Era doar început de drum… al răului. Treptat, pe nesimțite, s-au mărit anvergura plecărilor și distanțele până la noile destinații. Născută la sat, cum spunea poetul, la vederea exodului de tineri spre vest și al bătrânilor spre Apus, și Veșnicia își va abandona locul de obârșie. Nu este exclus să aibă același destin și țara. În cazul ei, există o variantă de rezervă sau de avarie: o altă limbă de predare decât româna străbună, care ne-a adunat ciopor, definindu-ne și diferențiindu-ne de alte nații.

Tendințele de resuscitare a clasei țărănești după 1989 au sucombat în lmentabil eșec. Adevărații exponenți ai clasei decimate, supraviețuitori care și-au refuzat tentația abandonării satului și a pământului dispăreau rând pe rând, incapabili să recompună clasa, să întoarcă timpul. La 80 de ani, nu-ți mai faci nici iluzii, nici planuri de viitor, oricât de înalt ar fi soarele amiezii sau de luminos la apus.

       Cu țărani sau fără ei, o finalitate pseudomorfă i se deschidea țării după 1989, cu privirea reorientată spre vestul mereu râvnit, conotat cu valori de miraj. În linii de forță, întrunea adeziunea majorității la acel moment istoric  al țării. „Numai poporul care găsește finalitatea sa spirituală, condiții prielnice pentru munca și dezvoltarea sufletească a majorității membrilor săi, numai acela este sigur de viitor. Poporul cu o finalitate corcită din diferite tipuri este un popor pierdut pentru istoria omenirii”[5] tranșa Constantin Rădulescu-Motru.

     Pe moment, pentru urmașul țăranului autentic de ieri, pământul nu mai reprezintă nici dorință, nici patimă. Doar moștenirea sacră, valorile morale transmise, ne mai dau o rază de speranță în viitor, într-un context în care încrederea a ajuns în gravă penurie iar speranța  intrat în moarte clinică.  Importnt este să ne valorificăm potențialul și să știm ce vrem. Să nu balastăm valorile certe care ne-au asigurat continuitatea, reușind să rămânem pe loc, la obârșie, numind (încă) în aceeași limbă țara.

 „Noi românii – spunea un mare scriitor, Zaharia Stancu, – vom avea de spus lumii multe lucruri nemaiavând țărani, dar rămânând, ca și acum, oameni de omenie, care iubesc libertatea lor și libertatea altora și care caută, uneori cu trudă adâncă, fericirea lor și fericirea altora ”… Numai că, la vremea sa, scriitorul nu lua în calcul o Românie nemaiavând români.

                                                                                                         Mihai Suciu


[1] Mihai, Suciu, Viraj spre obștesc, „Părinții noștri, țăranii”, Editura Brăduț, Tg.-Mureş, 1995, p.p. 12-131.

[2] Mihai, Suciu, Rugă pentru pământ, Părinții noștri, țăranii, Editura Brăduț, 1995, p.p. 10-11.

[3] C. Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Ed. Semne, Bucureşti, 2008, p. 69

[4] C. Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Ed. Semne, Bucureşti, 2008, p.32.

[5] Constantin Rădulescu-Motru, Psighologia poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti,1998, p. 26.

Related Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.